Femei spion

Femei Spion este o carte al carei autor a pornit pe urmele femeilor din serviciile secrete pentru a afla ce se ascunde în spatele mitului.

Dacă Mata Hari sau personaje precum celebrele „Bond girls”, însoţitoarele lui James Bond din seria omonimă, stârnesc atât de tare imaginaţia oamenilor, oare cum arată cu adevărat spioanele? Sunt aşa cum le prezintă legenda, seducătoare, purtând într-o mână rujul şi în cealaltă pistolul, sau realitatea este altfel?

Wilhelm Dietl a descoperit astfel că, mai degrabă decât să semene cu Mata Hari, pentru profesia de spioană se califică femei pe care le-ai putea lua oricând drept profesoare ori funcţionare oarecare, întrucât regula de bază în această branşă este să nu atragi atenţia asupra ta. Lumina reflectoarelor poate să distrugă un spion, în cazurile extreme putând să-l ducă şi la moarte. Dar a nu atrage atenţia nu înseamnă a nu fi inteligent. Dimpotrivă, femeile din spionaj, indiferent pentru care tabără ar lucra, fie aceasta bună sau rea, sunt dotate cu o inteligenţă mult peste medie şi un sânge rece de invidiat, de multe ori chiar şi de bărbaţi.

Cartea se doreşte a fi o colecţie de vieţi, exemplare sau mai puţin, ale femeilor care au schimbat într-un fel sau altul faţa spionajului. De la cele care, acţionând în interesul guvernelor lor, au comis acte calificate de mulţi ca terorism (cazul Dominique Prieur), până la femeile care au ajuns spioane pentru cauze greşite - din iubire, din solidaritate sau prietenie (Christel Guillaume, Marita Lorenz sau Margret Höke), de la spioanele cu simţul aventurii în sânge, precum Marita Lorenz sau Erika Maria Chambers, până la cele care se apropie mai degrabă de profilul funcţionarei conştiincioase, dar care au produs mari zguduiri în sistemul masculin al spionajului, cum ar fi Stella Rimington, Aliza Magen sau Claudia Schmid, şi în sfârşit, până la femeile care au fost folosite pe post de „capcane cu miere” pentru atragerea bărbaţilor (cazul Violetei Seina) ori, dimpotrivă, cărora li s-au exploatat sentimentele pentru a fi convinse să devină spioane (Gabriele Gast), o întreagă paletă de motivaţii şi moduri de a face spionaj este prezentă aici.

Cele paisprezece portrete de agente secrete, ca să folosim termenul de specialitate, sunt făcute cu o mare înţelegere şi simpatie, chiar şi în cazul celor aflate de partea cauzelor greşite. Vieţile lor sunt creionate cu o mână sigură şi de multe ori compătimitoare, mai ales în cazul celor cărora contactul cu această lume le-a distrus viaţa personală (cazul Maritei Lorenz fiind, de departe, cel mai dramatic) sau pe care le-a obligat la alegeri dureroase. Şi, mai presus de orice, se pune accentul pe ceea ce au câştigat sau pierdut aceste femei, pe sentimentele lor acum, la ceva timp după ce au trecut evenimentele pe care le-au influenţat. Iar aici se şi află marea despărţire a apelor. Căci între cele care s-au implicat cu bună ştiinţă în spionaj şi care au avut rezultate pozitive şi cele care au fost târâte acolo de împrejurări şi forţate să comită şi multe acte reprobabile se cască un fel de prăpastie de amărăciune. De multe ori nerostită, însă cu atât mai pregnantă, pentru cine ştie să privească printre rânduri. Şi, din acest punct de vedere, cazul lui Dominique Prieur este totuşi cel mai impresionant, căci agenta a intrat în spionaj din proprie voinţă, însă guvernul ei a pus-o să facă acte reprobabile, după care s-a dezis de ea.

Profesie mult timp considerată masculină – dovadă mărturisirile femeilor care au reuşit să spargă gheaţa şi să ajungă chiar la conducerea serviciilor secrete din ţările lor – spionajul pare astăzi din ce în ce mai mult apanajul sexului feminin. El cere discreţie, capacitate de analiză şi organizare, spirit de ordine şi puterea de a te face acceptat de ceilalţi, iar acestea sunt calităţi pe care femeile le deţin din plin. Aşa că devine din ce în ce mai plauzibil ca „M”, directorul lui James Bond, să fie de fapt o femeie, cum se arată în ultimele serii cu celebrul personaj. De fapt, poate că eroul ar trebui uneori să se numească Jane Bond.