Iluzia cea mare

Ca prozator, Ovidiu Genaru nu are comportamentul unui poet care scrie proză. El se manifestă ca un profesionist al artei narative, ştiind să portretizeze personaje, să facă analiză psihologică, să alterneze planuri temporale, să creeze suspense. De asemenea, are competenţa necesară ca să compună şi romane parabolice, cum este Week-end în oraş, 1969, în care personajele, angajaţii unei staţii meteorologice din munţi, ilustrează ideea de comunitate umană (ca şi personajele din Ciuma lui Camus), dar şi romane non-fiction, de genul celui intitulat Proces-verbal al unei crime şi publicat în 1998, la mulţi ani după scrierea lui (roman despre care autorul însuşi afirmă că aminteşte de "celebrul roman-verité Cu sânge rece al lui Truman Capote").

Profesionalismul de prozator al lui Ovidiu Genaru poate fi identificat şi într-un roman ca Iluzia cea mare, 1979, în care se simulează, într-un mod ingenios, respectarea "indicaţiilor" date de Nicolae Ceauşescu în legătură cu subiectele pe care trebuie să le trateze scriitorii. Protagonistul acestui roman este directorul unei fabrici, Titus Oniga, cu totul absorbit de munca sa, gata să-şi sacrifice şi viaţa de familie pentru îndeplinirea sarcinilor de producţie. El conduce 2000 de oameni şi este, cum se exprimă alt personaj al cărţii, Alec, "un comunist de meserie". Căsătorit cu o femeie dintr-o familie bună, Edmonda Vidraşcu, care la început fusese fascinată de forţa lui morală (ca şi Francisca de forţa morală a lui Chilian, în romanul de debut al lui Nicolae Breban), dar care cu timpul începe să-l dispreţuiască, el nu observă că devine treptat un intrus în propria lui casă. Cu Titus şi Edmonda - care au un fiu, Dinu - locuieşte şi Alec, fratele Edmondei, fost actor, jucând în roman rolul de cronicar al întâmplărilor familiei. El observă, printre altele, că Edmonda a reuşit să-l înstrăineze pe Dinu de tatăl lui şi, într-o discuţie cu Dinu, încearcă să-i explice în ce situaţie se află:

"Dar să mă întorc la Titus.
Acum e clar că nu mai speră să-i continui opera; sunt în posesia unor dovezi certe în această privinţă, dar când erai mic ştii ce spunea? Spunea: E leit maică-sa, Edmonda în picioare, am să-l cresc cum vreau, am să-i dau tot, am să-mi vând şi sufletul pentru el, adică pentru tine. Sufletul şi l-a vândut sau şi l-a amanetat şi tu te-ai făcut mare şi nu l-ai urmat. Ba, aş crede că te-ai opus, alături de Edmonda, dorinţelor lui. Te-ai împotrivit, nu te-a interesat să intri în posesia puterii lui. Putere care s-a consumat ca orice putere, pentru că a fost mare nevoie de oameni ca el, care să întrebe puţin de ce aşa şi nu altfel, ce mănânc şi unde mă culc, cu ce mă îmbrac şi în ce baracă dorm, de ce bat noroaiele astea şi de ce port cizmele astea şi fel de fel de alte chestii incomode. N-a fost omul care să pună întrebări, cum faci tu, de pildă; sau, de ce să nu recunosc, cum fac eu. [...] Asta nu înseamnă că Titus, dacă n-a pus întrebări, a ieşit mereu învingător. Ar fi fost o mare plictiseală. Din punctul meu de vedere, Titus a fost omul necesar, calul care trage caleaşca prin toate noroaiele istoriei; iar tu eşti călăreţul calului asudat de alergătură care putea oricând să-şi frângă un picior sărind peste obstacolele de tot soiul."

Iluzia cea mare este un roman al vieţii de familie, de un subtil dramatism.