 |
Oricum l-am numi, dincolo de orice atribute pe care i le-am putea adăuga (“frescă” a unei perioade lungi de timp, “roman de idei”, plin de magie şi “mister”, roman semiautobiografic, şi am putea continua aşa pe multe pagini), Noaptea de Sânziene rămâne o fictiune şi nu una oarecare, acesta fiind cel mai important roman al lui Eliade; mai mult, este unul dintre cele mai bune care s-au scris în literatura română, fără ezitări putând, alături de un Ion Bogdan Lefter, să-l plasăm “printre capodoperele neamului românesc”. Orice se va întâmpla cu scrierile sale de istoria religiilor, indiferent dacă vor fi uitate în manuale de istoria istoriei religiilor sau vor fi recuperate, ca scriitor Eliade va rămâne mereu cu câteva texte, mai ales anumite proze fantastice, şi fără îndoială cu Noaptea de Sânziene. Fiind însă de o complexitate care nu se poate rezuma pe cîteva pagini, ne vom multumi cu câteva idei. De la început trebuie reamintit, dacă mai e nevoie, că aşa cum se va întâmpla cu aproape toate povestirile sau romanele lui Eliade, în special cu proza de după ’40, şi Noaptea de Sânziene este îmbibat de ceea ce Eliade caută să descopere în operele ştiintifice; Sacrul; la tot pasul regăsim teorii dragi lui Eliade, cum ar fi, ca să dăm exemplul cel mai des ilustrat în roman, irecognoscibilitatea miracolului; “S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole (...). Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole”, va spune încă din primele pagini personajul principal, Ştefan Viziru. Înainte de a face orice, în acest roman oamenii discută. Chiar dacă nu se cunosc dinainte şi se întâlnesc întâmplător, de exemplu într-un compartiment de tren, dialogurile se înfiripă şi deseori ajung să dezbată probleme esentiale; Timpul, Moartea, Viata, Iubirea. Întreg romanul este format din întâlniri, unele extraordinare, altele mai putin, dar e minunat să vezi cum oamenii au timp pentru a sta de vorbă.
Noaptea de Sânziene e romanul întîlnirilor lui Ştefan Viziru, şi a persoanelor cu care se întîlneşte. Deşi este economist, angajat al Ministerului Economiei Nationale, Viziru trăieşte într-o lume încărcată de mister, ale cărei semne încearcă să le desluşească. Citise Şarpele şi credea că asemenea lucruri se pot întâmpla în realitate. Viziru iubeşte două femei în acelaşi timp, ceea ce la Eliade înseamnă transcenderea conditiei umane. De fapt, Viziru e un rătăcitor în lumea aceasta, căreia nu-i apartine; e obsedat de curgerea timpului şi de ieşirea din Istorie. Are o cameră secretă, despre care oricine ar spune că e o cameră închiriată într-un hotel modest; pentru Viziru însă, este camera care ca şi cea din copilărie, îi revelează că aici, pe pământ, există un “spatiu privilegiat, un loc paradisiac” .
Cele două femei sunt Ioana, sotia sa, şi Ileana. Ştefan le iubeşte cu adevărat, dar e rupt de ele, căutând mereu semne, în numele auzite, în pădurea din Băneasa, în misterul Noptii de Sânziene, când cerurile se deschid şi maşinile pot să dispară sau în discuŃiile cu prietenii, cum ar ficea cu Irina care îi spune că toate câte le trăim “rămân la Dumnezeu”. Dacă El i-a ursit să iubească două femei şi pe una a luat-o la El, trebuie să o caute pe cealaltă (II, 219).
După doisprezece ani de rătăciri, de aşteptări şi de căutări, Ştefan o regăseşte pe Ileana şi maşina ei, cu care intră la miezul noptii “într-o altă stare”, într-o altă lume. Prăpastia care se deschide dincolo de parapetul către care se îndreaptă, nu e altceva decât intrarea în eternitate, în clipa fără de sfârşit. Restul e istorie…
Cotare:  [5 din 5 stele] |
|
|
Beletristica
