Romanul Toţi oamenii sunt muritori se citeşte cu multă plăcere, iar răsplata nu este numai o poveste stranie, ci şi o întreagă armătură filozofică bine plasată în paginile cărţii în fraze memorabile.
Viaţa lui Regine, o tânără actriţă, se schimbă dramatic în clipa în care îl întâlneşte pe Fosca, un om după toate aparenţele nebun. Dar Fosca nu e nebun, ci nemuritor. Regine decide să îl cucereacă pentru a-şi eterniza, prin amintirile lui, propria viaţă. Dar, deşi iniţial receptiv la modul de viaţă pe care Regine i-l propune, Fosca se retrage curând în propria lui lume, o lume în care frumuseţea, gloria, sau amintirile, fiind efemere, nu au nicio valoare. Ulterior Fosca o părăseşte pe Regine.
Incapabilă să accepte despărţirea, tânăra îl caută pe Fosca şi sfârşeşte prin a asculta povestea vieţii lui. O viaţă complexă şi totuşi, lipsită de satisfacţii de durată.
Aflat iniţial la conducerea unui mic oraş din Italia, Carmona, Fosaca primeşte de la unul dintre oamenii pe care îi osândise la moarte o sticlă cu elexirul nemuririi. Decis să realizeze lucruri mari, personajul bea lichidul. Timpul îşi pierde astfel puterea... Decenii la rând, Fosca apără şi extinde teritoriile Carmonei. Când gloria dobândită nu-l mai satisface îşi întemeiază o familie, hotărât să-i ofere fiului său, Antonio, cel mai de preţ dar: fericirea. Însă pentru Antonio, fercirea nu înseamnă o viaţă trăită în plăceri ci una pusă în slujba unui ideal. Când Antonio moare în luptă, Fosca părăseşte Carmona hotărât să construiască un mare imperiu, să devină „stăpânul universului”. Dar, ajuns în America, el constată că, în loc să unească, a distrus ... Destinul băştinaşilor torturaţi de conquiztadorii spanioli îi dovedeşte personajului că a uni oamenii ţine de utopic. Începe să călătorească, se alătură unor exploratori, dar propria lui nemurire îi îngrădeşte accesul la cele mai fireşti plăceri: Fosca este incapabil să aibă un ideal, deoarece mereu idealul va pieri înaintea lui.
Toţi oamenii sunt muritori a lui Simone de Beauvoir, i-a fost dedicată lui Jean-Paul Sartre.
Despre autor
Deşi unul dintre volumele sale autobiografice se intitulează Amintirile unei fete cuminţi, Simone de Beauvoir, autoarea, a rămas în istorie ca unul dintre personajele cărora nu li se potriveşte deloc acest atribut.
La începutul lui 2008, francezii au sărbătorit cu surle, trâmbiţe, evenimente şi ediţii de lux 100 de ani de la naşterea celei care, deşi avea să fie asociată pentru totdeauna cu numele lui Jean-Paul Sartre, şi-a păstrat individualitatea în egală măsură cu partenerul ei de viaţă. Printre titlurile retipărite la Paris se numără şi romanul Toţi oamenii sunt muritori, publicat în 1946.
Acesta este al treilea dintre cele şapte romane ale celei care avea să descurce în două volume firele încurcate ale celui de-„Al Doilea Sex“, una dintre cele mai importante referinţe ale feminismului. Înainte de apariţia acestei poveşti despre Raimundo Fosca, un bărbat blestemat să trăiască veşnic, Simone de Beauvoir a schimbat şcoli alese după şcoli alese, începând cu matematica şi terminând cu filozofia, dar trecând, evident, prin literatură.
În 1929 l-a întâlnit la Sorbona pe Jean-Paul Sartre, de care nu se va mai despărţi până în 1980, când filozoful care a consacrat existenţialismul în Franţa a murit. Cei doi au rămas, fără îndoială, unul dintre cele mai carismatice cupluri, atât pentru carierele lor academice şi pentru zecile de cărţi pe care le-au scris, cât şi pentru poveştile lor de budoar. Sartre şi Beauvoir au practicat în viaţa amoroasă ceea ce promovau în textele lor filozofice, şi anume libertatea individuală totală. Astfel încât cei doi nu au locuit în aceeaşi casă şi nu au fost niciodată căsătoriţi legal, având o relaţie deschisă la care au fost invitaţi şi terţi, printre care studente ale lui Simone de Beauvoir, toate acestea creând frisoane în rândurile intelectualilor şi scandalizând opinia publică.
În ceea ce priveşte dimensiunea care i-a asigurat Castorului (porecla lui Simone de Beauvoir, dat fiind că numele său se aseamănă cu englezescul „beaver“) un loc comod în cultura internaţională, autoarea nu a demonstrat numai că „feminismul nu rimează cu frigiditatea“, cum spunea o scriitoare franceză, ci a trecut şi de acea parte a baricadei pe care tradiţia o rezervase, în primul rând, bărbaţilor: filozofia.
Împreună cu Sartre, cu Merleau Ponty sau cu Boris Vian, Simone de Beauvoir a susţinut ateismul şi existenţialismul, fără să-şi neglijeze însă cariera literară. Romanul său Mandarinii (1954) i-a adus un Premiu Goncourt, iar celelalte cărţi disecau subiecte cel puţin delicate pentru acea perioadă, cum este cazul volumului O moarte foarte dulce, în care abordează problema eutanasiei. Numeroasele sale volume de memorialistică reconstruiesc atât mecanismele uneia dintre cele mai limpezi minţi, cât şi anatomia Franţei intelectuale de la jumătatea secolului trecut.
Colecţia Cotidianul.
Beletristica
Autori romani
