Romanul „Tropicul Capricornului“ este povestea unui artist hedonist şi cu simţul umorului.
Pentru Henry Miller, sexualitatea nu reprezintă niciodată, ca la un Rabelais, de pildă, o problemă pur fiziologică şi nici nu este o trambulină pentru întorsături de frază spumoase, cu mult umor. Nici nu trivializează excesiv subiectul, dar este departe şi de a-i atribui cine ştie ce valenţe mistice, iar în toate aceste pasaje, scriitorul atacă descrierile cu o plăcere vizibilă de a se autoironiza. Pentru Miller, sexualitatea reprezintă unul dintre puţinele lucruri umane autentice care îl pot conecta cu universul fizic şi cu tot ce ţine de spiritualitate, deopotrivă. Asta pentru că Miller era de părere că nu se poate ajunge la cele mai tari esenţe spirituale decât trecând prin tot ce înseamnă materialitate.
În pofida dimensiunii pe care o acordă sexualităţii, Tropicul Capricornului a fost interzis în SUA până în 1961, fiind acuzat de misoginism ţipător şi de rasism. Ce-i drept, pe narator îl preocupă destul de rar ideea de a contura un profil psihologic eroinelor, limitându-se la a descrie un soi de tipar în care se încadrează cu supleţe mai toate personajele feminine. Mai mult îl interesează starea pe care o traversează în compania eroinelor, energia de care se încarcă, una care îi poate asigura o sursă nelimitată de inspiraţie.
Poate tot atât de dese sunt în Tropicul Capricornului şi referinţele la egoul artistic: „Voi căuta sfârşitul lumii în mine“, e metaforic la un moment dat Miller. Iar obsesia pentru propriul ego nu este vizibilă numai prin frecvenţa pasajelor de introspecţie sau a utilizării persoanei întâi singular, ci decurge şi din preocuparea uneori amuzantă şi ludică, alteori mai gravă de a-şi defini personalitatea schimbându-şi tot timpul slujbele, locuinţele, prietenii, amantele etc. Romanul începe în momentul în care naratorul intră într-o criză bănească ceva mai neplăcută decât de obicei şi este nevoit să-şi ia primul job care îi iese în cale. Decide să devină curier, însă nu se poate stăpâni nici atunci să transforme, oarecum involuntar, lucrurile într-o farsă: se prezintă la interviul pentru modesta slujbă purtând sub braţ un vraf de tratate de metafizică şi de economie şi aminteşte şi de un doctorat.
Persiflatorul este el însuşi luat în băşcălie şi nu se alege cu slujba, însă după ce revine la firma de telecomunicaţii nemulţumit şi hotărât să obţină un post oarecare, este selectat ca şef de departament. Noua slujbă descoperă un narator amuzant în seriozitatea cu care este dispus să-şi exercite sarcinile, dar şi în evidenţa faptului că pare să creadă tot timpul că e vorba despre o farsă, doar nu putea avea tocmai el un traseu atât de responsabil.
Toată această căutare pe care o tratează adesea relaxat, dar care pare cât se poate de serioasă, pare să se termine în momentul în care personajul principal, naratorul, descoperă liniştea şi împlinirea pe care i le aduce scrisul. Criticii au comparat adesea cartea ca o replică la „Portretul artistului în tinereţe“ al lui James Joyce, pentru că este centrat pe o poveste tip bildungsroman al unui scriitor hedonist, ce caută numeroase experienţe la cei 20-30 de ani ai săi şi sfârşeşte prin a descoperi că cea mai bună exprimare de sine se poate face doar în scris.
Despre Henry Miller
Henry Miller a pendulat toată viaţa între sărăcie şi generozitatea prietenilor. Scriitorul şi-a petrecut copilăria în Brooklyn, într-o familie cu descendenţă germană, iar atelierul de croitorie al tatălui său avea să-i stimuleze lui Miller gustul pentru hainele fine, pe care nu şi le-a putut permite prea des, totuşi, din pricina permanentelor probleme băneşti şi a stilului de viaţă boem. Deşi admis la City College of New York, unde a fost un student remarcabil, Miller nu a putut frecventa cursurile mai mult de un semestru întrucât nu se putea împăca cu educaţia prea conservatoare şi rigidă. În schimb, scriitorul avea în acea perioadă puternice simpatii socialiste.
Dacă între anii 1928 şi 1929 a locuit câteva luni la Paris alături de cea de-a doua soţie, June Edith Smith, care îi va inspira mai multe romane, în 1930 prozatorul se va muta singur în capitala Franţei, unde va rămâne până la începutul celei de-a doua conflagraţii mondiale. În Paris, Miller s-a descurcat, în cea mai mare parte a timpului, prin bunăvoinţa prietenilor, inclusiv a romancierei Anaïs Nin, cu care a trăit o poveste de dragoste celebră şi care i-a finanţat publicarea volumului „Tropicul Cancerului“, în 1934. Tot acolo l-a cunoscut şi pe prozatorul Lawrence Durell, cu care a legat o prietenie solidă şi care l-a invitat mai târziu în Grecia. Peste mai mulţi ani, corespondenţa sa cu Durell va fi strânsă într-un volum. Dincolo de prieteniile cu scriitori importanţi, viaţa la Paris i-a adus lui Miller şi notabile influenţe literare din suprarealismul francez.
Valentine Miller, fiica sa, îşi aminteşte că scriitorului îi plăcea foarte mult să picteze, fără să aibă pretenţia că ar fi un artist valoros, ci doar pentru a se destinde, hobby care s-a materializat în câteva mii de schiţe, lucrări de grafică şi acuarelă. Cursele cu bicicleta au fost o altă metodă de relaxare la care Miller apela frecvent, prozatorul fiind văzut adesea pedalând prin New York sau prin arondismentele Parisului. De asemenea, Miller era pianist amator. În pofida stilului de viaţă boem, cu numeroase iubiri, aventuri şi petreceri, prozatorul a trăit încercând aproape tot timpul să scape de datorii şi a zapat printre slujbe dintre cele mai neînsemnate.
Cel mai adesea, aşa cum povestea chiar el în romanele sale sau aşa cum îşi aminteşte fiica sa, scriitorul trăia din mese improvizate, sărea peste ele sau îi erau asigurate de numeroasele sale prietene. În 1940, Miller s-a întors în SUA, stabilindu-se în California, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului scriind şi citind o beletristică extrem de eclectică. Marie Corelli, Knut Hamsun, Hermann Hesse şi Rider Haggard erau autorii săi preferaţi, îşi aminteşte Valerie Miller.
Colecţia Cotidianul.
Beletristica
Autori romani
